Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele Să luminezi în noaptea singurătăţii mele, Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă: Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă. Păcătuieşte raza curată, viorie, Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie, Învestmântând cu picuri din sfânta ei văpaie O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie. Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii, Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii. În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul, Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul, Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele, Să luminezi o clipă singurătăţii mele. Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă; Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie, Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie, Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele... Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul... Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul: Cu glas nebun el urlă, şi bl?stemă, şi ţipă, Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă, Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână, Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână... Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare: De ce-ar veni la mine făptura ta de floare? Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă, De ce să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă? Când zboară-atâţia fluturi în necuprinsul firii, Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...