Tu, minunată poezie, Uitatul meu ostrov de flori, Îmi mai deschizi azi poarta mie, Când mă întorc din pribegie, Străin cu paşi rătăcitori? Îmi tremură durerea-n gene Cum calc pe vechiul drum bătut; Sărmane crânguri şi poiene, Vă năpădiră buruiene De când noi nu ne-am mai văzut... Ca un drumeţ din altă ţară În cale mă opresc ş-ascult: Aş vrea-n grădina solitară Un glas să-mi reînvie iară Din praznicele de demult. Dar val de neguri mă-mpresoară, Furtuni au bântuit pe-aici, Nu-s stelele de-odinioară, Pe urma lor abia mai zboară Un roi plăpând de licurici... Printre cărări dărăpănate Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar, Se-nclină toate-nrourate Cu lacrimile adunate În drum de bietul grădinar.