Stăpâne codru, crai bătrân: Mai ţii-le tu minte, oare?... La umbra unui fir de nalbă Plângea o floare de cicoare, Şi-un firicel de izmă-creaţă Se săruta atunci cu Oltul... Atunci m-am dus în lume eu, Feciorul lui Iosif preotul! Părinte-al meu din vremi de mult, Era şi-o casă la răscruci... Era a noastră... Nu ştiu, tu Aminte dacă-ţi mai aduci?... Că matca Oltului bătea La colţul casei într-un soc, Şi-n Olt se oglindeau, din geam, Trei rădăcini de busuioc... Când mi-am luat într-un amurg De frunza ta bunul rămas, Era şi tata... Ştii-l tu?... Şi mama sta sfârşită-n glas... Şi hâtrul dascălu Ilie, Cel înţelept, glumeţ şi şchiop, La vatră răzimat spunea O pilduire din Isop... Bătrâne codru! Eu m-am dus, Răpus de-un gând nebun, pesemne, Uitat-am pilda lui Isop, Vârtejului să nu mă-ndemne... Dar ostenit odat' privind La zarea cerului albastră, Am plâns, şi gândul m-a bătut Să mă întorc la casa noastră!... ...Şi m-am întors, stăpâne-al meu!... Dar casa noastră nu mai este... Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză Îndurerata ei poveste! Că dascălu Ilie-i mort... Cum s-a schimbat de-atuncea satul... Şi Oltului i-a mutat matca Poruncă de la împăratul... Cinstite crai! A fost demult. Că s-a schimbat atât de-atunci: Seninul razelor de soare Şi faţa florilor din lunci... Şi-n valul vremilor s-a dus A vieţii mele dimineaţă, Cum s-o fi dus demult pe Olt Cel firicel de izmă-creaţă... Zadarnic cat stolul de visuri Ce printre paltini se pierdură Şi dorurile mele scrise Pe faţa foilor de mură... Şi toate râsetele mele Din alunişul din zăvoi, Şi plânsul meu de-odinioară... Ne-aveam atât de bine noi... Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară Un mulcom zvon de patrafire, Ce blând asupra mea-şi pogoară Duioasa lor hirotonire... Şi spune-i vântului să tacă Când va porni de-aici la plai: Că răposatul n-a fost vrednic De poala ta, bătrâne crai!