Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângâiete... Am fost proroc, izvor de apă vie, Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete. Un vaier surd din veacuri depărtate Venea la mine-n noapte să mă cheme, Şi mă găsea cu buze-nfrigurate Din plânsul vostru împletind blesteme. Iloţi flămânzi de pâine şi de soare, În carnea mea eu v-am dospit fiorul, Şi despicând a vremilor vâltoare, Prin graiul meu vorbea Mântuitorul. Însângerat v-am răscolit cărare Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii, M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare, Ca să vă dau limanul biruinţii... Când valul meu s-a revărsat pe uliţi O clip-abia, din larga lui năvală, Din mii de guri, din strigăte şi suliţi, I-am auzit cântarea triumfală. O zgură neagră i-a rămas în urmă. Ce mic e azi alaiul tuturora! Străină mi-e biruitoarea turmă Cu tot noroiul unde-şi joacă hora. Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră, Norocul lui mă mustră şi mă doare. Nu-i visul meu în fericirea voastră, Eu am vestit o altă sărbătoare. Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară, Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie, Cu ce mai am din vechea mea comoară, Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...