La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei mele, Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare. Cu mila-i nesfârşită, cerul Clipirii voastre-nduioşate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v-a dat suflet să tresară Şi inimă să se-nfioare, De glasul frunzelor din codru, De şopot tainic de izvoare. În coapsa grăitoarei mirişti Devreme plugul vostru ară; E primăvară pe câmpie, Şi-n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi le desface Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie. Purtaţi cu braţele-amândouă A muncii rodnică povară, Sub strălucirea-nlăcrimată A dimineţilor de vară. Şi nimeni truda nu v-alină, Doar bunul cerului părinte, De sus, pe frunte vă aşază Cununa razelor lui sfinte. A voastră-i jalea cea mai mare, A voastră-i truda cea mai sfântă, Stăpânul vitreg vă loveşte, Când cerul bine-vă-cuvântă. Dar dacă-n schimbul pâinii voastre, Piticul vă plăteşte fiere, Îndurător v-ascultă Domnul Şi vă trimite mângâiere. Când doarme plugul pe rotile, În pacea serilor de toamnă, La voi coboară Cosânzeana, A visurilor noastre doamnă. Vin crai cu argintate coifuri Şi-n aur zânele bălaie: Atâta strălucire-ncape În bietul bordeiaş de paie. Fraţi buni ai frunzelor din codru, Copii ai mândrei bolţi albastre, Sfinţiţi cu roua suferinţii Ţărâna plaiurilor noastre! Din casa voastră, unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru,-al tuturora. A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plânge. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare. Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare.