Mor multe şiraguri de clipe, Şi nimeni nu-mi bate la poartră Când vremea-mi aşterne pe suflet Cenuşa ei aspră şi moartă. Vin neguri cu noaptea pe umeri, Şi bezna mă-nghite, nătângă, Şi viforul vine, păgânul, A viselor aripi să-mi frângă. Nu-i rază să-mi mângâie fruntea, Încet coborându-mi din stele... Mai străluci-va vreodată Altaru-nchinărilor mele? Stejarul nădejdilor multe Îşi scutură frunzele moarte... Vai, tu eşti atât de frumoasă, Şi tu-mi eşti atât de departe...