Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul Şi veselia deopotrivă... Mărită fie dimineaţa Ce-a săvârşit a noastră nuntă, Bătrâne Olt! - cu buza arsă Îţi sărutăm unda căruntă. În cetăţuia ta de apă Dorm cântecele noastre toate Şi fierbe tăinuita jale A visurilor sfărâmate. Tu împleteşti în curcubeie Comoara lacrimilor noastre, Şi cel mai scump nisip tu-l duci În vadul Dunării albastre. La sânul tău vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare - Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-şi dorul - Şi câte cântece şi lacrimi Nu duce valul, călătorul... Drumeţ, bătut de gânduri multe, Ne laşi atât de greu pe noi, Îmbrăţişându-ne câmpia, Te uiţi adesea înapoi. Aşa domol te poartă firea, Căci duce unda-ţi gânditoare: Durerea unui neam ce-aşteaptă De mult o dreaptă sărbătoare. Demult, în vremi mai mari la suflet, Erai şi tu haiduc, moşnege, Când domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfânta noastră lege; Tu, frate plânsetelor noastre Şi răzvrătirii noastre frate, Urlai tăriilor amarul Mâniei tale-nfricoşate. Cum tresăreau încremenite, În jocurile lor buiestre, Oştiri cu coifuri de aramă Şi roibi cu aur pe căpestre Când la strigarea ta de tată Grăbeau din codri la poiene, Strângând săcuri a subţioară, Feciorii mândrei Cosânzene. Zdrobită-n praf, murea arama, Şi codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frăţine, mare meşter, Biruitor frângeai zăgazul Şi,-mbujorându-te la faţă, Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. Slăvite fărmituri a vremii, De mult v-am îngropat văleatul... Neputincios pari şi tu astăzi - Te-a-ncins cu lanţuri împăratul. Ca unda ta strivită, gemem Şi noi, tovarăşii tăi buni, Dar de ne-om prăpădi cu toţii, Tu, Oltule, să ne răzbuni! Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă Înstrăinatul nost' tezaur; Ţărâna trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropară Şi să-ţi aduni apele toate - Să ne mutăm în altă ţară!