Nemărginită bolt-a nopţii, Deschide tainica ta carte Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase şi deşarte. Doar mila ta n-o să se stingă Când două mâini tremurătoare Îşi împreun' nevolnicia În chip de rugă şi iertare. Azi ţintele de nestemate Culege-le din cingătoare, Căci ochii stelelor mă mustră, Şi plânsul stelelor mă doare. Azi orice picur de lumină Din faţa ta îmbujorată În ţintirimul larg al minţii O cruce proaspătă-mi arată. Le văd şireag... şi mă cutremur, Şi fiecare clipă-mi pare O fărmitură ce se smulge Ca dintr-un cântec de pierzare. Simt mintea dezgropându-şi morţii, Căzând la fiecare groapă, Şi jalea trecerii eterne Mi-apasă plumbul pe pleoapă. Când tu mi-aprinzi în mii de facle Senina dragostei dovadă, Înfiorându-se-n adâncuri, Plâng ochii osândiţi să vadă. Aducerea-aminte vine, Şi din oglinda-i blestemată Învie rostul celor duse... Iar eu ascult ce-a fost odată... O lume-şi desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogată, Zvâcnea eternul ei cutremur Sub tâmpla mea înfierbântată. O patimă-mi robise ochii Cu strălucirea ei păgână Şi mă smulgea cu braţ de vifor Din valul lumii de ţărână. Simţeam fiorii-ndrăgostirii, Măreaţa-mbrăţişare mută, Când în amurg târziu de vară Pământ şi boltă se sărută. Şi-n smalţul pulberii de rouă, Ce strălucea pe câmp, măruntă Părea că firea-i hărăzeşte Nădejdii mele dar de nuntă. Eu mi-am zidit în nori altarul, Şi inima, smerita roabă, Îngenuncheată-n umilire, Jertfea curata ei podoabă... Azi nu mai este... Şi mă doare Când vraja razelor senine Aprinde-o candelă de veghe Într-o biserică-n ruine... Azi fulgerele mele-s stinse Şi moarte-s zâmbetele toate Şi nu va mai rodi nisipul Din biata mea pustietate. În lanţ de neguri şi uitare Aş vrea amarul meu să-l ferec... Nemărginită bolt-a nopţii, Îmbracă-ţi haina de-ntunerec! Aruncă vălul tău de umbră Pe toate farmecele firii Şi-ngroapă-n adâncimi de ape Ispitele îndrăgostirii. Pe scânteierile de rouă Şi peste câmpul nins de floare, O beznă grea, ca giulgiul morţii, Să cearnă pace-adormitoare. Când glasul tinereţii moarte Şi-al viselor înfrigurate, Rătăcitor, fără repaos, La poarta sufletului bate, Eu, învălit în întuneric, Să-nchid zăvorul de la poartă, Şi nici o stea să nu mai vadă Singurătatea mea deşartă.