Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi Cu stelele bolţii albastre, În leagănul vostru de codri şi stânci Dorm toate poveştile noastre. Alături de şoimii cu ochii aprinşi, Din tainica voastră dumbravă, Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer Şi visele noastre de slavă. În voi îşi deşteaptă plânsorile ei Frumoasa mea ţară săracă, Cu braţe lipsite de-al luptei fior Şi buze ursite să tacă. La voi vine jalea-i când vifor păgân Purcede strigarea să-i frângă, În cântec o schimbă pădurea de brazi Şi-n lume-o trimite să plângă. La voi mă îndrumă-n cărările ei Şi biata mea soartă pribeagă, Pădurea cea veşnic lipsită de somn Mi-e sfântă şi-atâta de dragă. Cântarea măiastră din codrii cărunţi Dă strunelor mele povaţă, Şi-o mândră poveste strivită de vremi Truditul meu suflet învaţă. Din culmea pleşuvă cu creştetul alb Privirile-mi zboară departe, Şi-n mintea supusă tresare aprins Fiorul măririlor moarte. Un vaier amarnic se zbate-n amurg Şi stăruie-n zvonuri de ape, Al munţilor vaier mă zbuciumă-n piept Şi-mi tremură plânsu-n pleoape. O vitregă soartă, cu patima ei, Pe-ntinsele culmi şi poiene, În vremuri pitice, iubirii de fraţi Ziditu-i-a graniţi viclene... A pus miezuine şi stavil-a pus, Rupându-vă creştetu-n două, Când Domnul, stăpân pe pământ şi pe cer, Pe voi v-a dat, munţilor, nouă! Vă arde ruşinea din creştet, ades' Voi aspră porniţi vijelie - Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci Năprasnica voastră mânie! Din urletul vostru sub cerul aprins, Din ploaia de trăsnete grele S-a naşte odată, plutind peste vremi, Cântarea cântărilor mele!