Poveste-ntunecată-a pâinii, Nu-i strună să te ştie plânge, Căci de durerea ta străveche În suflet cântecul se frânge. Când de strigarea strunei mele Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec, Se sfarmă coardele strivite De-atâta jale şi-ntunerec. Din umbra nopţii care-ngroapă Al vostru neam din vremi bătrâne, Vă desluşiţi în negre rânduri, Voi, dătătorilor de pâine. Cinstite mâini, de soare arse Şi înăsprite de sudoare: Din truda săptămânii voastre Trăieşte-a lumii sărbătoare. Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii Şi-n calea visurilor mele, Căci nu vor ochii să mă mintă, Nu vrea urechea să mă-nşele. Simt câte doruri nenţelese Şi gemăte nepricepute Acopere cu voi alături Cenuşa veacurilor mute. Aţi împletit atâta jale În doina voastră care plânge, Doar holdele cu spice grele Răsar din lacrămi şi din sânge. Dureri aţi zăvorât sub glie, Şi patimi nemblânzite încă, Eu le-nţeleg şi mă-nfioară Cum fierb în matca lor adâncă. Mustrarea mintea mea o sapă Şi groaza sufletu-mi apasă, Căci umbra voastră-ndurerată Pe veci îmi străjuie la masă. Simt duhul răzvrătirii negre, Înfricoşata zi de mâine Cum şi-au dospit amărăciunea În bucătura mea de pâine.