Eu sunt un om fără de ţară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleţ scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea nouă, Un biet nebun, orbit de-o stea, Ce-am rătăcit să v-aduc vouă Poveştile din ţara mea. Eu sunt o lacrimă târzie Din plânsul unei mii de ani, Sunt visul care reînvie La vetrele celor orfani. Sunt o mustrare călătoare De pe tărâmuri fără glas, Şi dintr-o lume care moare Sunt strigătul ce-a mai rămas. Eu sunt oftatul care plânge Acolo-n satul meu din deal, Sunt ţipătul muiat în sânge Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un visător de biruinţi, Ce port blesteme-n cerul gurii, Drept moştenire din părinţi. Eu m-am desprins dintre morminte, Din cripte umede şi reci, De unde-aducerile-aminte Ţin straje unui gând de veci. Şi cu fiorul care poartă Pe cei încrezători în fraţi, V-am plâns la fiecare poartă Durerea morţilor uitaţi. Azi simt cum noaptea se coboară Pe dimineaţa mea de ieri, Cum cântul meu se înfăşoară În giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara Ca să şi-o ceară de la voi...