Eu ştiu un basm de mult uitat C-un cântăreţ rătăcitor, Ce strunele şi-a încordat Pe rând, la poarta tuturor, Şi-n cântecu-i înviforat A plâns de lacrimile lor. Din goana lui s-au ridicat Văpăi şi valuri de scântei, Bărbaţii s-au oprit în sfat Şi s-au oprit în drum femei, O lume-ntreagă şi-a legat De glasul lui plânsoarea ei... Cântând prin codri de brădet, Drumeţ pe larguri de pământ, Aşa s-a risipit încet, Ca frunza spulberată-n vânt: Nu visul lui nemângâiet, Amarul altora l-a frânt. Pe urma lui creştea popor Şi se ruga cu chip duios: - Mai spune-ne câte ne dor Şi câte suflete ne-au ros, Pribeagule, stihuitor, Le plângi atâta de frumos!... El, ascultând al lor cuvânt, A chibzuit şi-a priceput Că pururi fără crezământ Durerea lui l-a petrecut Şi că-n sălbaticu-i avânt Străine doruri l-au durut... Atunci o clipă s-a-ntâmplat - Mai vreţi voi basmul să vi-l spui?- Că jalea lui a lăcrimat, Dar a-nţeles că nime nu-i, În tot norodul adunat, Să vază lacrimile lui...