Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă Noroiul prins în putreda-i osândă, Înfrigurata patimilor turmă, Cu chiot lung de-ntrecere flămândă... Eu urc... Acolo jos, în adâncime, Aud viaţa ce-şi întinde hora; E necurmatul cântec din vechime. Îl ştiu... Mai bine n-o să-l ştie nime, Căci am băut din cupa tuturora Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime... Acum, în drum când mă opresc vreodată Şi fac popas la noua cotitură, Priveliştea din înălţimi s-arată Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată. Cu valul ei de dragoste şi ură, Că orice pas de mergere-nainte Îmi năruie-o aducere-aminte, Îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană... Din câte jos, m-au urmărit în goană... Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămână Aceeaşi ţintă fără de zăbavă, Să-mi uşurez povara de ţărână, Să-mi cer de sus paharul de otravă! Jur-împrejur e largul care cântă, E soare-n cer, e sărbătoare sfântă, Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul Fiorul păcii-n suflet mi se lasă, Eternităţi îmi flutură veşmântul; Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă... Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele Cuprind rotirea gândurilor mele, Şi, ca un sân ocrotitor de mamă, O năzuinţă proaspătă mă cheamă: Neprihănită, mândră poezie, Lumină albă, pururi adorată, Ascultă-mă cu ruga mea târzie, Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte, Strălucitoare, rece şi curată, Singurătatea culmilor înalte...