Moşneag senin, eu tâmpla ta curată O cer pe veci nădejdii mele pază. Din soarele copilăriei mele Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază. În suflet simt cum negura se sfarmă Şi se-mpleteşte albă dimineaţă Când ochiul tău în inimă-mi coboară, Topind încet cetatea ei de gheaţă. Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, Blând îmi răsai cu faţa ta blajină, Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi, Strălucitori de lacrimi şi lumină. Cu tine-aduci atâtea nestemate Din îngropatul vremilor tezaur, Şi amintirea-n ţara ei mă poartă, Cu pas încet, în carul ei de aur... Mă văd în pragul zilelor mai bune... O casă-n deal, cu straşine plecate, Unde-asculta de sfaturile tale Atâta râs şi-atâta sănătate. În frunte, tu păreai un mag din basme Când soarele, trecând peste fântână, Blând pătrundea prin straşina de paie Şi lumina bucoavna ta bătrână. A fost demult. - O rază care luptă Zadarnic cu câmpiile de gheaţă. Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă. Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul Acolo sus, în satul de sub munte, Unde şi azi zâmbeşte, împăcată, Curata cinste-a pletelor cărunte. Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă, Îşi hodineşte-nvăţătura moartă, Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic, Toată povara greului o poartă. Pierdut ascult troparul tău din strană Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa, Pare că duhul altei lumi m-atinge, În zbor domol, pe frunte cu aripa. Căci simt plutind prin fumul de tămâie Sfinţenia cântării preacurate, Ce-a rumenit o lume cu senina Cucernicie-a vremilor uitate. Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia Din focul mare-al dragostei de lege, Ce prin potopul veacurilor negre Ne-a luminat cărările pribege.