S-a fost pornit un vânt molatic Să mişte papura din baltă, Într-un oftat prelung şi sâlnic Gemea tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta vreme Bolnavul vânt, mergea departe, Şi semăna atâta jale De-a lungul miriştilor moarte. Mureau ovezele pe dealuri Sub răsuflarea de otravă, Şi se uscau în rădăcină Livezi întinse de otavă. Alături tremura porumbul, Cu trupul chinuit de sete, Şi se frângea trosnind în noapte Ca o oştire de schelete... Mai sus, în deal, înspre dumbravă, În colţ, la marginea poienii, Era un car cu oiştea-ntoarsă, Şi-n jug, alături, boulenii: Sărmane, blânde dobitoace! În căutătura lor amară Se răsfrângea întreagă jalea Acestui trist amurg de vară... În faţa lor stătea pe gânduri Tovarăşul zdrobit de luptă, Înfiorat de truda stearpă, Un biet cosaş cu faţa suptă. Şi cum şedea bătându-şi coasa, Întins pe zdrenţuita zeche, Cu ochii stinşi, părea ţăranul Un mucenic de legea veche. Eu mă uitam, cu milă-n suflet, La mâna lui de soare arsă; Vedeam cum din apus o rază Pe frunte-ncet i se revarsă. Şi, cum treceam tăcut în cale, Din glasul coasei chinuite Se-nfiripa povestea mare A mâinilor nerăsplătite. Ţipa pe urma mea oţelul, Simţeam cum blastămă şi plânge, Şi ceru-mbujorat departe Părea tivit cu foc şi sânge. În sufletu-mi strivit de groază Păgâne patimi prind să fiarbă: "Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă?..."