Crai bătrân, pornit spre rugă, Vine-Amurgul de pe munte, Împărţind cernite-odăjdii Brazilor cu bărbi cărunte. Umiliţi se-ndoaie brazii, I se-nchină, i s-apleacă, Şi cu zvon de surle-l lasă Pe măria-sa să treacă. Stăruie domol moşneagul, Mai coboară, mai se suie, Şi-nspre marginea pădurii Stă la colţ de cărăruie. Ostenit, pe-un zgheab s-aşază Şi clipind tremurătoare Genele lui argintate, Ce mi-şi vede, ce mi-l doare? Măre, colo, mai departe, Se îmbină două creste, Şi-n poiană ce s-arată E aievea, nu-i poveste. Părul galben răsfirându-şi Răsturnat peste răzoare, - De huzur i-s roşi obrajii - Doarme leneş craiul Soare. Se încruntă greu bătrânul, Murmurând încet în barbă, De sfială se cutremur' Firicelele de iarbă. Îşi spun taina la ureche: "Crai de glume, stai ş-adastă, Moş Amurg aleanu-ţi poartă, Nu-ţi dă fata de nevastă". Craiul tânăr sus pe creste Simte-a ierbilor povaţă, Şi de jale, biet voinicul Se întunecă la faţă. Către casa lui din peşteri Necăjit moşneagul pleacă. Brazii-nfioraţi îl lasă Pe măria-sa să treacă. În oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crâng alunii Şi deodat' pădurea-ntreagă A-nţeles durerea Lunii... Biată Lună tremurată, În zadar te-arăţi în cale, Toate florile surate Plâng de dorurile tale.