Duminică. Nu-i nimeni pe alee, Şi-n împietrita pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un strat de orhidee. Muiat în blânda florilor sfială, Jos, soarele s-a mai oprit să steie, Cele din urmă roşii curcubeie Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală. Apune-apoi... Lin, una câte una, Vin umbrele peste copaci să cadă, Pân' ce, târziu, din lac răsare luna. Lumina-i rece scaldă palmierii, Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă, Sorbim imensul cântec al tăcerii...